Fetița care nu înțelegea culorile

„Fetița care nu înțelegea culorile“ ne poartă într-o lume în care, ca în toate poveștile care se respectă, animăluțele vorbesc, vânturile cântă, izvoarele poartă vești, iar anotimpurile nu se supun legilor din lumea noastră. Pe tărâmul acela, fără îndoială fermecat, Adina, fetița care nu poate vedea cu ochii trupești, dar care vede printr-o dragoste imensă, învață să „înțeleagă culorile cu inima“. Cel care îi predă lecția, silabisind-o odată cu ea, e un iepuraș argintiu și timid, ce nu putea să lege două vorbe dinaintea străinilor, de sfială, înainte s-o întâlnească pe Adina. Între copilul de om și copilul de iepure se naște o mare prietenie, încă din prima clipă. Pentru Adina, iepurașul este „mai înțelept decât un profesor de la Harvard“, iar pentru iepuraș, Adina e „cea mai frumoasă fetiță din toate lumile de pe pământ“. Inimile lor bat, la unison, a albastru. Veniți, să ne unim bătăile inimii cu ale lor, în pulsări colorate cu liniște! La sfârșitul cărticelei, nu vom ști dacă povestea a fost adevărată, a fost fantezie, a fost vis, sau câte puțin din toate acestea. Ori... dacă cineva reușește să afle, să ne spună și nouă, da ?