Valea Curcubeu

— Haideți, să vedem de unde vine mirosul ăsta, propuse Jerry.

Se ridicară, dintr-o săritură, străbătură, în salturi, peluza, ca niște cățeluși, și coborâră dealul în fugă, călăuziți de mireasma delicioasă, care se simțea tot mai tare. Câteva minute mai târziu, ajunseră, fără suflu, în locul acela fără seamăn, Valea Curcubeu, unde copiii Blythe se pregăteau să spună rugăciunea și să mănânce.

Se opriră, intimidați. Unei îi părea rău că se grăbiseră. Dar Di Blythe se dovedi, ca de obicei, directă. Înaintă către ei, zâmbind.

— Cred că știu cine sunteți, spuse ea. Locuiți la casa parohială, nu-i așa? Faith aprobă, din cap, cu obrăjorii plini de gropițe.

— Mirosul păstrăvilor voștri ne-a adus aici. Ne întrebam ce-o fi.

— N-aveți decât să vă așezați și să împărțiți mâncarea cu noi, sugeră Di.

— Abia dacă vă ajunge vouă, zise Jerry, uitându-se la furculița din fier alb, cu o privire înfometată.

— Ba avem, din belșug, trei de fiecare, îl asigură Jem. Așezați-vă.

Când personajele principale sunt zece copii, când fiecare capitol te poartă în lumea lor de curcubeie sau ploaie, când îți bate inima, la fiecare rând, în ritmul năvalnic al vârstei la care totul pare posibil, nu poți spune decât astfel: al șaptelea volum din seria „Anne de la Green Gables“ este, prin excelență, un volum al copilăriei!